Grand Paradiso 2006

Alexandru Paun | 392 vizualizari 18 iulie 2006 0 Comentarii

Tocmai ne-am intors din periplul alpin numit Grand Paradiso 2006, si vreau sa prezint o scurta descriere a celor 2 saptamani petrecute in lumea alpina numita Alpi.

Am plecat din Bucuresti pe data de 2 Iulie cu avionul pana la Torino, privind pe geamurile TurboJet-ului grupurile de nori in forma de vata de zahar ce se insirau la nesfarsit sub noi. Ajunsi in metropola italiana am luat un tren din Porta Nova cu destinatia Valea Aosta, incantati de splendoarea caselor italiene frumos conturate si pline de flori, campurile si dealurile muncite din greu de fermierii italieni.

Primul contact cu muntele a fost destul de violent, am intrat brusc pe valea Aosta iar primul varf pe care il vedeam in fata avea peste 2500 de metrii nefiind obisnuit cu imensitatea crestelor ce se derulau in fata. Am iesit pe culoarul trenului baleind intre stanga si dreapta pentru a satura ochiul cu frumusetea deosebita a acestor locuri.

Ajunsi in gara Aosta privirile noastre erau indreptate spre imensitatile varfurilor care ne inconjurau… Muntele Emilius spre sud, Mount Roletta, Grand Nomenon, Valle di Cogne, Valsavaranche, si in continuare crestele inzapezite ale alpilor occidentali Grand Jorasse, Monte Bianco.

Ne interesam care este urmatoarea masina spre obiectivul nostru si anume Valea Valsavaranche, si cumparam o prima harta cu zona pentru a ne putea orienta mai bine.

Urcati in autobuzul numit la italieni – pulman ne continuam periplul alpestru intrand pe salbatica vale Valsavaranche pe un drum impecabil dar pe alocuri foarte ingust si cu serpentine de iti taiau respiratia, pereti de stanca de o parte si de alta ce te faceau sa te simti mic si neinsemnat in comparatie, cascade de o frumusete aparte, abisuri si creste precum lama de cutit, ace de granit ce te faceau sa te simti in alta lume. Intalnim in scurt timp o pancarda indicatoare, care ne aviza ca suntem in Parcul National Grand Paradiso, un parc cu care am aflat mai tarziu ca italienii se mandresc foarte mult pentru ca Grand Paradiso este singurul varf peste 4000 de metrii aflat in totalitate pe teritoriul italian.

Ajunsi in Pont Valsavaranche ne coboram din autobuz avand 2 ruxaci in total 30 Kg, avand tot echipamentul necesar pentru ture, trasee de alpinism, mers pe ghetar, ture pe zapada.

Campam la camping-ul Pont Valsavaranche, si constatam ca conditiile erau deosebite: o pasune impecabila cu niste peisaje din poveste, apa calda, masina de spalat, dusuri, magazin alimentar cu preturi rezonabile, curatenie, igienizarea bailor de 2 ori pe zi etc.
Asezam cortul cu iesirea spre doua varfuri impunatoare – Grand Nomenon si muntele Grivola-3969 m, in spate zarindu-se Ciarforon (3640m), Beca di Montciar (3544m) si Denti di Bruile, ghetarul Gran Etret, inzapezite si de o frumusete deosebita.

Mai tarziu aflam ca la magazinul de acolo vindea o romanca, care s-a bucurat foarte mult cand a auzit ca sunt romani care au venit in camping.

Am aflat de la punctul de informare cum este vremea pentru urmatoarele zile si ce trasee de alpinism/escalada am putea realiza in zona si ne hotaram sa mergem in prima zi intr-o tura de recunoastere -> Pont -> Refugio Emanuelle -> Ghetarul Laveciau -> Refugio Chabot -> Pont.

La italieni refugiile sunt defapt cabane turistice iar bivuac sunt de fapt refugiile pe care le stim din tara dar de 10 ori mai bine intretinute si curate.

Plecam de dimineata spre refugiul Emanuelle zarind la tot pasul rododendroni infloriti, si pe alocuri o capra neagra si vestita “Capra Ibex”, o capra neagra cu niste coarne impresionante.

La refugiu aflam care ar fi preturile la cazare si ne hotaram sa ne mutam in cateva zile tabara aici, mai ales pentru ca in zona erau si trasee de alpinism, escalada si de asemenea si varful Grand Paradiso pe ruta clasica se facea tot de aici.

Plecam mai departe pana pe culme printre bolovani si placi de granit pana la ghetarul Laveciau, pe care il traversam exersand astfel putin tehnicile de mers pe ghetar. Eu mergeam in fata si nefiind obisnuit cu ghetarele aveam senzatia ca la fiecare pas o sa intru intr-o crevasa dar nefiind un ghetar prea mare am avut norocul doar sa calcam in niste culoare create de apa si sa ne udam pana la genunchi. Scapam de ghetar usurati, si ne indreptam spre refugiul Chabot unde ne intampina o ploaie de vara, si un ceai cald. In refugiile din Alpi este un obicei deosebit de placut si anume toata lumea isi lasa incaltarile si pioletii/coltarii la intrare intr-o incapere special amenajata. Noi nestiind despre acest obicei am intrat hotarati in cabana mai ales ca incepuse ploaia. Dupa aceea ne-am dat seama ca oamenii de acolo erau toti in papuci de casa, ne-am simtit si ne-am dus si ne-am schimbat.

Plecam dupa un ceai cald din Chabot si coboram sub amenintarile ploii pana la Pont.

A doua zi ne ne cataram pe cateva trasee care se aflau langa camping, pentru acomodare, facand astfel o pauza binevenita dupa tura de 11 ore din ziua precedenta.

A treia zi ne hotaram sa mergem la o zona cu trasee ceva mai frumoase aflate mai departe de camping, unde ne cataram vreo cateva ore bune pe niste trasee de escalada foarte frumoase cu un granit foarte aderent.

Observam ca e un obicei in valea Valsavaranche ca dupa ora 16 sa se porneasca cate o ploaie sanatoasa cu fulgere si trasnete asa ca luam in consideratie si acest aspect.

A patra zi s-a anuntat o zi ploioasa aproape in totalitate asa ca ne hotaram sa coboram pana in Aosta sa mai luam cate ceva de mancare si sa urcam cu bagajele la refugiul Emanuelle gasind o portita printre picaturile de ploaie undeva spre seara.

Ajunsi la refugiu ne cazam la niste preturi rezonabile datorita carnetului de membru CAR al Cristinei. Toata lumea se pregatea pentru ascensiunea din ziua urmatoare a varfului. Cum vremea se anunta urata hotaram sa mergem si noi pe varf, nefiind varful un obiectiv prea mare. Aflam ca toata lumea se trezea la ora 4 – 5 dimineata (nu stim nici acum din ce motiv), pentru a pleca pe varf asa ca ne hotaram sa plecam la 5 – 5 jumate si noi, sa nu facem nota discordanta. Probabil ca se pleca dimineata ca sa ajungi la masa de pranz :P pentru ca la ora 12 eram deja intorsi in refugiu. Vremea nu a tinut cu noi dupa cum era previzibil, urcand practic pe varf in conditii de ninsoare ceatza si destul de frig. Cateodata se mai risipea putin ceata si puteam zari peisajul din jur. Varful Grand Paradiso abordat pe ruta clasica nu este dificil, urcandu-se numai pe zapada, pana in portiunea finala unde sunt vreo 50 de metrii de placi de granit pe care se catara, dar foarte usoare, singura problema fiind abisul de cateva sute de metrii care se intindea langa picioarele noastre si inghesuiala. Pe varf este o Madona, cu care ne-am fotografiat.
Am uitat sa spun ca plecand toata lumea la ora 5 – 5 jumatate am ajuns cam in acelasi timp pe varf cu inca vreo cateva echipaje formandu-se o adevarata aglomerare de oameni printre stancile de granit, stand practic la coada la traverseul de deasupra abisului.

Noi nu am mers legati in coarda precum au facut celelalte echipaje, care erau insotite de ghid, pentru ca nu am simtit nevoia. Am aflat mai tarziu ca merg legati pentru ca in caz ca, se impiedica unul dintre cei din echipaj, sa nu moara singur, ci sa moara tot grupul pentru ca toti mergeau cu betze de schi, inclusiv ghidul. La intoarcere avem deosebita placere sa ne intalnim cu un grup de romani venit in alpi sa urce mai multe varfuri printre care si Mont Blanc si Monte Rossa, si stam de vorba in romana, dupa cateva zile in care am combinat franceza cu italiana si engleza.

Ajunsi in refugiu ne facem de mancare, si constatam ca vremea se imbunatateste. Asa ca in urmatoarea zi ne hotaram sa mergem la un traseu mai serios si anume Traseul Diedrul Bionaz situat la o jumatate de ora de refugiu, un traseu foarte frumos, cotat TD/6a+/5lc si utilizam cu incredere asigurarile mobile sub privelistea deosebita pe care o ofera varful Ciarforon. Practic in majoritatea traseelor din alpi fara asigurari mobile nu prea ai sanse sa faci traseul pentru ca e posibil sa nu gasesti regrupari si trebuie sa regrupezi in frienduri si nuci, si pitoanele si spiturile le intalnesti doar arareori, in placi. Unde sunt fisuri si posibilitati de asigurare mobila nu gasesti nimic. Dupa rapelul efectuat pe linia traseului ne intoarcem la refugiu mancam ceva si mergem la o faleza de catarat unde ne cataram pana la ora 9 seara.

In urmatoarea zi mergem in traseul Il Segredo Di GuardiaParco situat in apropierea celuilalt traseu dar ceva mai dificil TD+/6b+/5lc un traseu foarte frumos avand in partea finala o fisura pe un granit rosu foarte aderent si curat, si ne intoarcem la refugiu odihnindu-ne dupa acest traseu dificil. Spre seara ne hotaram sa coboram in Pont, urmand ca a doua zi sa ne mutam tabara in sudul Grand Paradiso-ului. In zona numita Vale di Orco -> Noasca -> Ceresole Reale.

Dis de dimineata ne facem bagajele urmand sa luam o masina care venea la 8.30 si ajungem sub imaginea impresionanta a muntelui Grivola si a crestei precum o lama de cutit situata in stanga vaii cum coboram, in Aosta unde ne grabim sa prindem un tren spre IVREA de unde am continuat cu o alta masina sub o caldura aproape insuportabila pana la Pont Canavesse unde atmosfera era ceva mai respirabila. O alta cursa regulata ne face sa pasim in Valle di Orco una din vaile din Grand Paradiso dintre cele mai impresionante avand cel putin 20 de zone de catarare, un adevarat paradis al cataratorilor. Ajungem in Noasca unde ne intapina din departare peretele Caporalului si dupa traversarea unui tunel, peretele Sergent – doua zone foarte cunoscute datorita traseelor foarte dificile si lipsite de asigurari. Campingul Pesca Sportiva, in vecinatatea tunelului dintre Noasca si Ceresole Reale, era situat la baza peretilor Sergent si Dezertore si era cam gol pentru perioada asta. Ne intampina calduros patronul, de fapt singura persoana care se ocupa de acest camping, cu niste conditii ceva mai vitrege, dar oricum fata de campingrile din tara mult mai avansat.

Din Camping se puteau zarea Monte Levanna (3450m) situat pe granita cu Franta si inspre Noasca -> Gran Carro, Trassen Rosso, Blanc Giuir.

In urmatoarea zi ne hotaram sa mergem intr-un traseu de alpinism cotat TD+/6c+/6lc – Miroir Doc, ce urca pe o fatza cazuta numita Miroir Doc. In prima lungime pornesc pe un horn cu bolovani enormi incastrati si ies pe o fata unde vad un piton si niste fetucia(anouri) asa ca urmez linia pe acolo si mai sus zaresc la vreo 5m un piton, pun cateva asigurari mobile si ajung la el, constat ca vine o parte dificila, fara posibilitati de asigurare pe un diedru foarte deschis, ajungand foarte curand la limita caderii, rezist totusi si inaintez cu grija pe un perete cu niste licheni transpirat tot de pasajul din care nu reuseam sa ies, cu ultima asigurare la vreo 5 m de mine. Pana la urma ies pe o fatza cazuta si observ regruparea unde regrupez. Vine si Cristina cu greu trecand de pasajul respectiv. Urmeaza o lungime de traverseu spre stanga pana la un brad, cotata 4c dar cu nimic mai prejoasa de lungimea precedenta trebuind sa fim foarte atenti la traversare neprea existand prize pe acea fatza cazuta si doar 3 spituri. Ajungem in regruparea urmatoare si ma uit pe schita. Erau 3 variante una 6c+ cu spituri dese pe fatza cazuta numita Miroir Doc, una 6a+ pe o fisura foarte ingusta cu posibilitati de asigurare foarte precare, si o varianta 7a/A2 care arata ceva mai bine. Pornesc pe varianta 6c+ si constat ca dupa 2 spituri au disparut toate prizele, neexistand decat posibilitatea de a merge la aderenta, lucru deosebit de dificil, si nereusind ma reintorc in regrupare. Aleg urmatoarea varianta, pun o nuca, un friend si intru pe fisura respectiva si observ ca nu voi reusi sa pun asigurari pe fisura care numai 6a+ nu era asa ca ma intorc sub un tavanel si continui spre dreapta pe varianta 7a dar pe care reusesc sa intepenesc 2 frienduri si continui pana la un diedru deschis care avea la mijloc un piton de fapt singurul din respectiva lungime pe care l-am intalnit. De acolo incepea un pasaj care mi-am dat seama ca era deasupra puterilor mele (semicorzile frecau intr-un loc si ma trageau in spate, tot hamu era plin de material, plus pasajul l-am simtit foarte greu asa ca renunt si ma hotarasc sa ma retrag putin urmand sa fac un traverseu pana in prima regrupare. In acelasi timp cristina era foarte ingrijorata pentru ca nu stia ce se intampla, de ce nu pot sa inaintez, neputand sa ma vada fiind intr-o zona inacesibila ochiului ei.

Pana la urma ajungem impreuna intr-o regrupare facuta intr-un colt de stanca situata ceva mai sus de prima regrupare plini de transpiratie asa ca ne hotaram sa nu mai continuam traseul, nefiind foarte bine documentat, deasupra posibilitatilor noastre.

Ne intoarcem invinsi in camping si ne imprietenim cu niste italieni care mai facusera ceva trasee pe acolo si care ne explica ca gradele aici in zona sunt putin cam subcotate. Ne explica de asemenea cam ce trasee ar fi mai “piu facile”, asa ca a doua zi ne hotaram sa mergem in peretele Dezertore si incercam Paris Texas – TD+/6b/2lc, pe care il facem cu fara prea mare dificultate si ne hotaram sa continuam cu un traseu mai in stanga cotat TD+/6a+/4lc, care incepea in prima lungime cu o fisura impresionanta, verticala, specifica granitului. Gasesc pe ea un piton si o nuca pe care le asigur, pun 2 – 3 frienduri de marime ceva mai mare si continui pe o portiune cu cateva blocuri de granit ce stateau sa cada si gasesc un piton unde ma hotarasc dupa vreo 35 de m sa regrupez. Vine si cristina parcurgand cu greutate fisura cu pricina, nestiind care e tehnica fisurilor in granit, si se sperie din ce in ce mai tare cand vede blocurile de piatra ce aproape stateau sa cada. Ajunge epuizata in regrupare asa ca ma hotarasc sa grabesc pasul sa iesim din regruparea aceea incomoda. Ajungem pe o platforma de unde traseul continua cu niste blocuri imense de piatra, si gradul mult mai mic – 5c – 4c. Coboram pe o poteca gasita si care ducea intr-un valcel si ne intoarcem la corturi epuizati.

Urmatoarea zi facem o excursie pana in Noasca sa inspectam si ceilalti pereti dar schitele nu ne ajuta prea mult asa ca la intoarcere ii rugam pe cei doi italieni sa ne arate zona si bucurosi ne iau cu masina si ne duc pana la impresionantul perete al El Caporal, fratele mai mic al lui El Capitan din Yosemite Valley.
Ne documentam despre cateva trasee pe care le-am putea face la o noua venire in zona, Itaca Nel Sole, Tempi Moderne & Orrechio di Pachiderma, Diedro Nanchez unele din cele mai frecventate trasee.

In urmatoarea zi ne invita italienii sa mergem intr-o tura ce pornea de la Lago di Telecio – Bivuaco Ivrea (2770m). Ajunsi la lacul di Telecio ochiul ne incanta cu impresionanta creasta formata din Beca di Gay / Roccia Viva, Beco dela Pazienza, Testa di Money, Monte Nero, Grand San Pietro si continua inspre sud cu Beca di Valsoera (cu un perete impresionant de vreo 500m) si la stanga vaii Beca de la Tribulazionne un monolit de granit de asemenea cu un perete impresionant.

Lacul di Telecio este un lac de acumulare situat la 2000 m cu o apa verzuie precum plajele din Tailanda, devine din ce in ce mai mic pe parcurs ce luam altitudine. In fatza avem Beca de la Tribulazionne, aflam povestea acestui varf (Tribulazionne reprezinta suferinta) in spate era Beca di Valsoera, privim si traseele de alpinism, studiind cartea si incercand sa le localizam. Hotaram ca merita venit sa facem odata cateva trasee aici. Continuam pana in saua Del Becchi di Noaschetta (3000m), si ajungem la bivuacul Ivrea sub privile nedumerite ale unor capre negre, si sub amenintarea permanenta a furtunii.
Aceasta vine indata ce ajungem la bivuac. Bivuacul IVREA situat la 2700m e un bivuac construit de Clubul Alpin Italian, si constatam ca era foarte bine elaborat, avand 9 paturi, 1 masa, 2 banci totul in 4/4m. In jur partea nordica a varfului Beca di Tribulazzione ne incadra inspre dreapta, Blanc Giuir, Beca di Gay in fata, si Grand Paradiso in stanga. Pe partea aceasta varful era mult mai impresionant, cu abisuri la tot pasul. A doua zi de dimineata ne intoarcem aproape pe acelasi traseu pana la Lacul Telecio unde se afla masina. Si ne intoarcem in Noasca unde urma a doua zi sa incheiem periplul nostru si sa ne intoarcem in Torino.

In avion observam crestele inzapezite ale Alpilor pe care nu vroiam sa le parasim, dar cu gandul ca vom reveni. Trecem Marea Adriatica, Dunarea si incepem sa coboram survoland valea Cernei, Retezatul, Parangul, Pitesti si in final Bucuresti.